Nici o clipă nu m-am gândit că plec de tot. Şi culmea, niciodată nu îmi dorisem să plec, şi totuşi, iată, deja cateva decenii grele de băjenie…
De ce vorbesc acum despre asta? Pentru că sunt în prag de o nouă cetățenie şi pentru mine chestia asta e chiar importantă, ca şi o căsătorie. Urmează să depun un jurământ, să învăț un alt imn, să mă încolonez sub un alt drapel. Mă tulbură puțin şi mă face să mă gândesc la acasă. Ce o fi oare şi “acasă” ăsta? E oare aşa simplu, “locul unde te-ai născut”? Sau e o stare de trăiri? Sau experiențe? Oameni întâlniți şi iubiți? Sau câte puțin din toate? Sigur avem fiecare descrierea proprie a ceea ce ne apare în fața ochilor minții când spunem “acasă”. Pentru mine e supa de roşii cu orez făcută de mama când mă simțeam rău. Sau biscuiții înmuiați în lapte rece sau castanele fierte şi mâncate toamna cu cea mai bună prietenă…muzeul cu alei de magnolii înflorite pe unde-mi plimbam adolescența şi neliniştile, liceul şi străzile pe unde am învățat să conduc, primul loc de muncă, oraşul unde am făcut facultatea, locuinţa unde eram mereu cu mama şi sora mea şi cărțile, miile de cărți citite şi răscitite. Biblioteca județeană…biblioteca franceză…anticariatele…acasă. Regret că am plecat? Nu, acum nu. Am avut perioade cand am regretat, şi am vrut să mă întorc, furtuni ce păreau să schimbe traiectoria. Şi am avut perioade când am vrut cu orgoliu să creez un alt “acasă”, identic cu originalul. Ce, doar n-or fi numai în România biscuiți cu lapte? Dar ce să vezi, deşi castane fierte sunt peste tot, şi în Irlanda şi în Canada, naiba ştie că de câțiva ani numai castane amare am nimerit, nici nu mai încerc să cumpăr… ce m-a vindecat de dor si de dorinţa de a mă întoarce? Vizitele. Realizezi că nu locurile fizice au însemnat acasă, ci experiențele şi persoanele cu care ai avut acele trăiri. Şi odată plecat, ai ieşit din sfera lor, viața trece şi schimbă tot, şi locuri şi oameni…anticariatele dispar şi apar cafenele în loc, biblioteca se mută, castanii au devenit parcări, prietena cea mai bună bea acum ceai cu prietena ei cea mai bună. Cea care nu a plecat. Peste tot evoluție, nou, dezvoltare, fresh, trend. Apartamentul bunicilor e mall şi piața de unde cumpăram cadourile de Crăciun e complex comercial. Eu n-am avut copilărie la țară, aşa că măcar de nostalgia roşiilor şi a morcovilor traşi de urechea pătrunjelului direct din grădină sunt cruțată.
Dar vin în vizită şi mă trezesc vizitator, deodată nu mai e “acasă”. Ca un fel de twilight zone. Mă uit în oglindă, eh, riduri, fire albe, kg în plus dar în esență tot eu, şi acum mă aşez cu capul sub brad ca să mă uit în sus la lumini când e Crăciunul. Şi acum citesc ce citeam şi ascult muzica pe care o ascultam, iubesc aceiaşi oameni şi în acelaşi fel, şi pe cei care mă enervau demult tot atât de enervanți îi găsesc şi acum. Şi acum înmoi biscuiții în lapte iar supa de roşii făcută de mama e tot cea mai bună alinare când mă simt rău. Şi atunci de ce par toți în jur atât de schimbați? La ultima mea vizită m-am surprins gândindu-mă: “abia aştept să mă întorc acasă!” Hopa! Ce s-a întamplat? Cine a făcut rocada şi nu m-a anunțat? Da, aşa e…între timp, “acasă” a devenit omul care îmi caută mâna pe sub plapumă noaptea în somn, copii care râd ştirb în timp ce au învățat să înmoaie şi ei biscuiți în lapte, cărțile pe care le nasc încet şi cu trudă, fiecare mică victorie de pe lunga listă cu care am plecat acum unsprezece ani… “Acasă” a fost timp de 4 ani Irlanda, cu toate ploile ei înghețate şi iernile fără zăpadă. Apoi “acasă” a devenit țara asta imensă, superbă, plină de imigranți, făcută de imigranți, pentru imigranți… Recitesc Karl May , cu Winnetou si indienii lui şi mă minunez cum am ajuns să umblu pe continentul lor. Să vizitez satele lor originale, să fac parte din altă istorie, ca o ramură altoită la un alt copac decât cel în care a înmugurit şi a crescut. Se spune că totul se întâmplă cu un motiv. Lăsăm bucățele de suflet pe unde trecem, ca melcii care se consumă încetuț lăsând o dâră sclipitoare până când se topesc de tot şi rămâne doar cochilia goală. Lăsăm vorbe, zâmbete, certuri, opinii, alegeri, facem amintiri comune şi atât.
Ce va rămâne mereu? Limba natală, limba în care ai spus “mama” prima dată, limba în care ai iubit şi ai plâns prima dată, ea rămâne limba în care te rogi, indiferent în câte limbi străine devii fluent de-a lungul vietii. O treci copiilor mai departe, cu dragoste şi loialitate până într-o zi când realizezi şocat că pentru ei, născuți în băjenie, limba ta natală e prima lor limbă străină. Şi înțelegi că oricât te doare, trebuie să te rupi la rădăcină ca să poți înflori în noul mediu. Poate nici măcar nu e rupere, ci metamorfoză. O nouă fază. Necesară ca să ajungi la ceea ce trebuie să fii la final. Am văzut pe multe postări, mai ales la 1 Decembrie, o atitudine foarte agresivă a celor rămaşi în țară față de cei plecați, şi nu o înțeleg. Da, este o alegere asumată dar sigur nu e o decizie luată din ură față de țara natală. Plecarea în străinătate poate sa aducă împlinirea unor scopuri financiare sau a unui statut pe care locul unde te-ai născut nu ți le-ar fi oferit. Poate ai plecat din motive de persecuție, poate ai plecat ca să te reuneşti cu rude plecate mai demult. Motivele sunt proprii fiecăruia, dar cert este ca nimeni nu îşi doreşte să devină un Ioan Făr’ de Țară. Pe toți ne doare distanța si ne doare incapacitatea de a realiza ce voiam la locul nostru. Ne asumăm sacrificiul şi pornim pe altă cale. Ne luăm “acasă”-ul cu noi în suflet, şi îl îmbogățim de-a lungul anilor cu fiecare trăire, creând o specie aparte, imigrantul. Până la urmă “home is where your heart is” adică “acasă sunt unde sunt eu cu ce iubesc”, restul…devine album cu poze şi poate poveşti într-o carte cândva…
Dar vin în vizită şi mă trezesc vizitator, deodată nu mai e “acasă”. Ca un fel de twilight zone. Mă uit în oglindă, eh, riduri, fire albe, kg în plus dar în esență tot eu, şi acum mă aşez cu capul sub brad ca să mă uit în sus la lumini când e Crăciunul. Şi acum citesc ce citeam şi ascult muzica pe care o ascultam, iubesc aceiaşi oameni şi în acelaşi fel, şi pe cei care mă enervau demult tot atât de enervanți îi găsesc şi acum. Şi acum înmoi biscuiții în lapte iar supa de roşii făcută de mama e tot cea mai bună alinare când mă simt rău. Şi atunci de ce par toți în jur atât de schimbați? La ultima mea vizită m-am surprins gândindu-mă: “abia aştept să mă întorc acasă!” Hopa! Ce s-a întamplat? Cine a făcut rocada şi nu m-a anunțat? Da, aşa e…între timp, “acasă” a devenit omul care îmi caută mâna pe sub plapumă noaptea în somn, copii care râd ştirb în timp ce au învățat să înmoaie şi ei biscuiți în lapte, cărțile pe care le nasc încet şi cu trudă, fiecare mică victorie de pe lunga listă cu care am plecat acum unsprezece ani… “Acasă” a fost timp de 4 ani Irlanda, cu toate ploile ei înghețate şi iernile fără zăpadă. Apoi “acasă” a devenit țara asta imensă, superbă, plină de imigranți, făcută de imigranți, pentru imigranți… Recitesc Karl May , cu Winnetou si indienii lui şi mă minunez cum am ajuns să umblu pe continentul lor. Să vizitez satele lor originale, să fac parte din altă istorie, ca o ramură altoită la un alt copac decât cel în care a înmugurit şi a crescut. Se spune că totul se întâmplă cu un motiv. Lăsăm bucățele de suflet pe unde trecem, ca melcii care se consumă încetuț lăsând o dâră sclipitoare până când se topesc de tot şi rămâne doar cochilia goală. Lăsăm vorbe, zâmbete, certuri, opinii, alegeri, facem amintiri comune şi atât. Ce va rămâne mereu? Limba natală, limba în care ai spus “mama” prima dată, limba în care ai iubit şi ai plâns prima dată, ea rămâne limba în care te rogi, indiferent în câte limbi străine devii fluent de-a lungul vietii. O treci copiilor mai departe, cu dragoste şi loialitate până într-o zi când realizezi şocat că pentru ei, născuți în băjenie, limba ta natală e prima lor limbă străină. Şi înțelegi că oricât te doare, trebuie să te rupi la rădăcină ca să poți înflori în noul mediu. Poate nici măcar nu e rupere, ci metamorfoză. O nouă fază. Necesară ca să ajungi la ceea ce trebuie să fii la final. Am văzut pe multe postări, mai ales la 1 Decembrie, o atitudine foarte agresivă a celor rămaşi în țară față de cei plecați, şi nu o înțeleg. Da, este o alegere asumată dar sigur nu e o decizie luată din ură față de țara natală. Plecarea în străinătate poate sa aducă împlinirea unor scopuri financiare sau a unui statut pe care locul unde te-ai născut nu ți le-ar fi oferit. Poate ai plecat din motive de persecuție, poate ai plecat ca să te reuneşti cu rude plecate mai demult. Motivele sunt proprii fiecăruia, dar cert este ca nimeni nu îşi doreşte să devină un Ioan Făr’ de Țară. Pe toți ne doare distanța si ne doare incapacitatea de a realiza ce voiam la locul nostru. Ne asumăm sacrificiul şi pornim pe altă cale. Ne luăm “acasă”-ul cu noi în suflet, şi îl îmbogățim de-a lungul anilor cu fiecare trăire, creând o specie aparte, imigrantul. Până la urmă “home is where your heart is” adică “acasă sunt unde sunt eu cu ce iubesc”, restul…devine album cu poze şi poate poveşti într-o carte cândva…Luly
