Laura privea cerul înstelat, cerul acela ridicol de albastru și senin, chiar și noaptea, cer pe care numai Italia îl are. Cineva în noapte cânta cu o chitară și din gură, iar tânguiala plină de patos nu lăsa nici o îndoială, bietul nenorocit își cânta dragostea, în cuvinte pline de pasiune și dor, o serenadă în noaptea de noiembrie, care continuă încă o vreme, în mai multe tonuri și ritmuri până când zorii începură o mijire rozalie în capătul orizontului. În noaptea italiană, îndrăgostitul sfârșise serenadele și Laura se sătura de foit și insomnii. Ridicată într-un cot, aprinse lampa de lângă pat și scoase din sertar teancul de scrisori.
“Îmi spui că mă iubești… O fi adevărat oare? Uneori am îndoieli. N-o fi oare un capriciu de fată frumoasă și tânără, și mândră că e așa? Și un pic crudă, poate? În fine, nu mai știu ce să cred, dar aflu eu în următoarele scrisori de la tine. Dragostea mea, îmi lipsești atât de mult, oribil de mult, deși te port cu mine mereu, peste tot. Dacă aș umbla cu tramvaiul, ar trebui să cumpăr două bilete, și pentru mine și pentru tine, întra-atât de prezentă ești. La munca e bordel, bazar… Trag din greu și încerc să mă țin ocupat, seara însă, când mă întorc acasă, și dimineața devreme, atunci te simt cel mai aproape. Ador diminețile foarte devreme. Iubesc acel moment mizantrop al zilei, la șase dimineața când pornesc de acasă și vagabondez pe străzile aproape pustii, atunci suntem iar doar noi doi, eu, tu și cerul înstelat. Trecătorii sunt rari, îndrăgostiți și ei, sau așa mi se pare mie. Seara la fel, aleg străzile cele mai pustii, ca să nu trebuiască să te împart cu nici un trecător. Noaptea, dacă nu te visez, mă trezesc oricum cu numele tău pe buze, precum roua pe buzele florilor. Mă obsedează buzele tale, uneori triste, atrăgătoare mereu. Îmi amintesc fremătând sclipirea furioasă din ochii tai în acea după-amiază de sâmbătă, acolo, la locul nostru, pe malul apei. Erau atât de frumoși și de furioși, și buzele tale atât de proaspete! Cât aș vrea să pot păstra gustul buzelor tale pentru totdeauna…”
Laura citise alunecând în amintiri, cu fiecare cuvânt. Ce minunat că avea aceste scrisori să-i păstreze pe veci momente dragi, pe care ea alesese să le uite, de dragi ce îi erau… Își aminti cu sufletul întins cât de greu se dezlipise de acea dragoste de 7 ani, cum se zbătuse și cât de greu rupsese acea legătură care o tortura și devora și îi îmbolnăvea mințile și sufletul. Fusese foarte greu pentru că el știa mereu ce să spună, și când să tacă, și intensitatea tăcerilor lui era greu de suportat. Nu fuseseră niciodată pe aceeași lungime de undă, nu se iubiseră la fel, erau diferiți dar vibrau la unison în iubire și în poezie. În adolescență, Laura detestase poezia așa cum detesta filmele lacrimogene și romanele siropoase în care dragostea era zugrăvită banal, în tot felul de scenarii neplauzibile. Poeziile cu rimă erau atât de neinteresante, cu potriveala lor la finalul fiecărui vers, cu cumințenia ritmului. Se ferise de poezie pentru că nu dăduse de nimic intrigant până atunci. În sâmbăta în care revenise cu Olivia la teatru ca să vadă prezentarea colecției de artă a lui Octavian Titu, începuse o nouă eră pentru Laura. Pentru prima dată decisese să nu mai tragă concluzii pripite. Intraseră în sala cu fotolii de catifea roșie, cu loje și numere, și instantaneu Laurei i se păruse că intră în altă epocă. Parcă pășise în timpuri de bal, cu săli de demult, își simți inima pregătită pentru frumos din orice direcție, parcă se aștepta să audă foșnet de rochii de mătase și să vadă sclipiri de giuvaere. În pardesiul maro și costumul negru sacou și pantalon, se simțea ca o Cenușăreasă aflată din greșeală acolo, fără să fi beneficiat de transformarea zânei bune în prealabil. Deodată se deschisese cortina și apăruse scena, cu mai multe piedestale pe care erau expuse diverse piese artistice de care își amintea vag din seara dinainte. Lângă fiecare piedestal cu piesă, câte un scaun pe care stătea câte un elev sau o elevă cu câte o foaie în mână. Un decor ciudat în plan secundar, carton uriaș, tăiat în forme de acoperișuri și clădiri, dar în întregime acoperit cu un scris mic și ciudat, înghesuit și aproape ilizibil, iar din loc în loc, câte un nume scris mai mare sau cu majuscule, pentru că Laura le putea descifra de la locul ei. Era cam la zece rânduri de scenă, înspre mijloc. Apăruse apoi artistul, oprindu-se și privind spre public. Ochii negri strălucitori, examinau tot, în fracțiuni de secundă, schimbându-și expresia la fel de rapid. Păși spre mijlocul scenei, chiar deasupra publicului, oprindu-se la microfonul pe care Laura abia atunci îl observă. În sală se făcu liniște. Vocea lui răsună straniu în microfon, parcă din altă lume:
-Bine ați venit, eu sunt Octavian Titu, creatorul acestui bricolaj metalic.
Urmară aplauze pe care le potoli cu o mână ușor ridicată.
-Nu voi pretinde că sunt artist, dar nici că se poate defini arta. Ceea ce e expus aici e doar o simplă exprimare stângace a ceea ce simt eu uneori uitându-mă la ceva. Sau experiențe trăite, care au lăsat o amprentă. Nu sunt făcute să fie înțelese, și nu multă lume vede ce vad eu în ele. Așa că mă gândeam că, dacă totuși mâine se închide expoziția din centru, azi să vă ofer niște “explicații” la ce ați văzut, sau niște cadre.
Se retrase în spatele cortinei și pe rând fiecare elev se ridicase de pe scaun aducând cu el piesa de pe piedestalul lui și, după ce o depusese pe standul de lângă microfon, în fața publicului, recitase câteva versuri. Trecuseră pe rând prin fața Laurei mai întâi o figură metalică alcătuită din două siluete încleștate fără să fie clar dacă se luptau sau se îmbrățișau, fără trăsături distinctive sau haine, fără finisaje. Eleva citi clar :
–“Tinerii care se iubesc, se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Tinerii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.”
LES ENFANTS QUI S’AIMENT, de Jacques Prevert
Câteva minute Laura pierduse restul prezentării, distrasă de versuri. Se refocusă la ce se întâmpla pe scenă, pe stativ mai trecură un contur de oțel în formă de vioară, un ansamblu de tuburi subțiri ce păreau flaut sau nai sau falangele unei mâini retezate. Apoi din nou un cuplu, figurile capetelor rotunde sărutându-se, și elevul citi:
–Demoni şi minuni
Vânturi şi maree,
Departe marea s-a retras deja
Şi tu,
Ca o algă uşor mângâiată de vânt
În nisipurile patului te răscoleşti visând
Demoni şi minuni
Vânturi şi maree,
Departe marea s-a retras deja
Dar în ochii tăi întredeschişi
Două mici valuri stau şi nu mai trec
Demoni şi minuni
Vânturi şi maree
Două mici valuri ca să mă înec.
Același Prevert. Se anunță apoi în difuzoare că va avea loc o scurtă pauză și că nu e cazul ca publicul să părăsească sala, așa că rămăseseră la locurile lor. “Et si tu n’existais pas” a lui Joe Dassin, apoi “L’ete indien” și “Champs Elysee” răsunară in continuare, Laura ascultând ca în transă, le mai auzise la radio și totuși, parcă abia acum le auzea. Frânturi de cuvinte îi străpungeau creierul, pe jumătate înțelese, jumătate intuite, o zgâriau și o nelinișteau. Pauza trecu, Laura abia dacă adresase Oliviei câteva cuvinte. Aceasta o sesizase diferită și dusă pe gânduri, o văzuse luând notițe fără ca cineva să-îi ceară acest lucru, zâmbise și o lăsă în pace, să se coacă încetișor. Era timpul. La final artistul reapăruse la microfon, anunțând că cei care doresc să vină pe scenă să vadă piesele mai îndeaproape, sunt bineveniți să facă asta și muzica reporni, piese în franceză, o parte din public ieși, o altă parte urcă pe scenă și se perindă prin fața piedestalelor cu piese și explicații. Laura privise spre scena nehotărâtă. Olivia îi spuse că poate să urce să arunce o privire și că o va aștepta afară. Pornise fără să știe ce voia să vadă, dar de cum ajunsese pe scenă realizase ce o atrăgea. Trecuse încetișor pe lângă piesele de artă și făcându-și loc printre curioși, ajunsese lângă acel fundal de carton scris complet. Erau zeci de poezii, scrise aiurea, în toate direcțiile, unele de mână, altele de tipar, nu era nimic cu rimă, versuri albe, nume în zbor: Jacques Prevert, Maurice Careme, Jacques Brel, Feldman, Morrison, the Doors, France Gall, Francis Cabrel…Se plimbase mult timp, uitând de tot în jur, notase ce pricepuse și reușise să descifreze, și se oprise într-un final în fața unui șir lung, o traducere după Prevert.
dragostea noastră rămâne
îndaratnică asemenea unui catâr
vie ca dorința
și crudă ca memoria
stupidă ca regretul
și tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surâzând ne privește
și ne vorbește fără cuvânt
și o ascult tremurând
și strig
și strig pentru tine
și strig pentru mine
Sala era goală, plecaseră toți încetișor pe când ea vagabondase printre versuri. Nu putuse spune nimic, neștiind ce să spună, și dădu să plece dar el îi puse mâna pe brat.
-Îți place?
-Ce anume? Întrebase ea speriată.
-Poezia. Am văzut că ai luat notițe și erai atât de absorbită încât nu mai observai nimic în jur.
-Nu, poezia nu îmi place, cel puțin ce am citit până azi, poezia cu rima… dar acestea sunt diferite… parcă nu e poezie, nu rimează. Însă cuvintele… nu știu… parcă doar înțelesul e poezie, parcă doar ideea sau felul cum e insinuată… și… în plus asta pare… inteligentă!
El râse ușor:
-Neobișnuită descriere… da, așa e, în special Jacques Prevert.
Și șopti din nou, ca pentru el “…poezie inteligentă…”.
-Trebuie să plec, mulțumesc de invitație…
-Are rost să vă întreb dacă v-a plăcut? V-ați mai schimbat din părerea inițială? Zâmbi el netezindu-și mustața cu o expresie ghidușă dar totuși parcă temător.
Laura se uitase jenată înspre panoul cu poezii.
– … Nu e vorba că nu mi-ar place… doar că… nu înțeleg multe din arta modernă…
-Dar tocmai ăsta e esențialul! Râsese el, apoi adăugase cu pasiune: arta trebuie simțită, nu înțeleasă! Nu e matematică!
-Slavă Domnului, nu, nu e! Râsese și Laura privind cu mirare ochii lui arzători și întunecați. Nu mai văzuse pe nimeni să fie așa pasionat de ceva.
-Ce ai simțit, văzând aceste piese? Plictiseală?
-Nu, nu… mă… irită, mă enervează că nu le înțeleg! Se aprinsese ea.
El râse din nou.
-Atunci e bine.
-De ce e bine?
-Pentru că cel mai rău lucru e indiferența. Cel mai bine e când ceva sau cineva te intrigă, e primul semn de interes, iar interesul e primul pas spre dragoste.
Ea se îmbujorase puternic și bătuse în retragere la auzul acelui cuvânt roșu. Îl văzu iscodind-o cu privirea.
-Trebuie să plec, mă așteaptă Olivia, spusese ea și pornise spre ieșire. La revedere.
-Cum vă numiți, domnișoara interesată de poezia inteligentă? Întrebase el în urma ei.
-Laura Bart.
În drum spre casa, Olivia încercase să afle impresiile și opiniile, dar Laura dăduse doar răspunsuri monosilabice, seara încheindu-se cu ea recitind acasă în pat unele versuri pe care apucase să le copieze.
A doua zi la școală, Olivia o vizită în pauză, deși nu aveau ore împreună în ziua aceea.
-Salut, visătoareo! Uite! Și-i puse pe bancă o carte.
-Ce-i cu cartea asta?
-M-am întâlnit cu domnul Titu, știi, artistul de ieri? Mi-a dat să-ți împrumut această carte, zicea că i se pare că trebuie să o răsfoiești, că e plină de “poezie inteligentă” și că să nu te îngrijorezi, lui i se pare că ești abia la începutul relației tale cu arta.
Uimită, Laura luase cartea și o deschisese.
-Dar… e în franceză… obiectase ea înciudată.
-Nimeni nu a zis că trebuie să fie ușor, râsese Olivia.
„OTRAVA” -fragment
by Luly
