Atunci realizase Laura pentru prima dată că-l iubea. Gândul că nu-l va revedea timp de câteva săptămâni îi dădu o senzație de rău și amețeală combinată cu panica. Iată deci adevărul. O eliberare și o condamnare totodată. Fugise spre casă rulând din nou și din nou în minte filmul conversațiilor cu el, fiecare gest, fiecare întâlnire, fiecare privire. Tot sufletul o durea, usturimea iubirii imposibile și arderea primei iubiri, o dureau aproape fizic. Și totuși, se temea să nu fi înnebunit, pentru că peste durerea aceea și peste toate concluziile dramatice, se simțea fericită, fără să înțeleagă de ce. Abia mult mai târziu, ani mulți după durerile acestea, înțelesese fericirea ei de atunci, înțelesese că un suflet gol e mult mai greu de purtat în piept decât un suflet plin de iubire, fie ea chiar și imposibilă. Ce mai contează ce e posibil și ce nu, când simți că întreaga inimă ți-a înflorit complet, precum un copac în prag de primăvară? Ce mai contează că te doare și te sperie, când îți vine să cânți într-una doar la gândul revederii? Zburase spre casă plutind între agonie și extaz, deschisă și uimită, ca o rană fericită.
“Am fugit de el, prin nopți și zile,
Am fugit de el, în lung de ani și mile,
Am fugit de el, prin labirintul minții,
Și m-am ascuns de el, de el și de toți sfinții,
În toiul lacrimilor din noaptea cea mai grea,
Sub râsul acela, care gonea, gonea…
Pe pante cu priveliști, la rându-mi, am gonit,
Și-n fuga-mi nebunească, târziu, m-am prăbușit
În negura uriașă de-a spaimelor genune,
Să scap de pașii mari ce mă urmau prin lume…”
După o viață petrecută sub clopotul protector al inocenței, al viselor și al romanelor, se văzuse deodată scufundată direct în oceanul imens și înșelător al iubirii, fără să fi încercat măcar o singură dată să înoate. Ca în fiecare om, chemări opuse se zbăteau să câștige. Pe de-o parte se simțea obosită de frici, o hărțuiau ca hienele de îndată ce luminile se stingeau și se pregătea de culcare. Frica de a nu fi îndeajuns de frumoasă ca să fie observată și iubită de cineva, frica de a nu ști să iubească atunci când se va ivi momentul, frica de a fi banală în iubire, comună, înlocuibilă, ușor de uitat. Momentul definitoriu al discuției cu Olivia, când realizase că îl iubea, o eliberase de aceste frici, înlocuindu-le însă cu altele, de cu totul altă magnitudine, nimerind însă deodată în tunelul necunoscutului. Tatonase atâta vreme, presimțind sau bănuind, dar neștiind exact ce o aștepta. Întrezărind deodată lumina, pornise cu elan spre ea, așteptând revelația eliberatoare, uitând pe moment de riscuri, de frici și neliniști, precum o insectă nebună atrasă iremediabil spre becul ce o va arde, cauzându-i căderea fatală. Acolo, în plină lumină, adevărul o orbise pe moment, o lăsase năucită în fața realității dure și necosmetizate, era o iubire imposibilă. Pentru adolescenta care atunci deschisese cutia Pandorei, acest nou episod însemnase o expediție în jungla amazoniană plină de pericole și frumusețe, pentru care era însă complet nepregătită. Acasă, în simplitatea conflictului ei interior, se autoinstruia cum să facă să nu se mai gândească la el, cum să se comporte, cum să se îndepărteze, apoi ajungea iar lângă el, se trezea vorbind, o lua gura pe dinainte, rămânând chiar și ea șocată de ce se auzea spunând. Raționalul lupta cu arme depășite, sufletul tânjea după confirmări, contraatacurile erau la nivel nuclear și tehnologie de ultimă oră, în timp ce teoriile despre siguranța distanței și moralitate veneau la luptă cu arme medievale. Nici o șansă. Ca orice ființă suferind dintr-o dragoste neîmpărtășită, vedea frumoase toate persoanele din jur, simțindu-se doar ea inapta și singură. Ești aproape invizibil până când cineva te iubește, abia atunci capeți valoare, esență, identitate. Exiști.
Fragment din „Otrava” – roman
by Luly
