De exemplu paradoxul că ABSENȚA, definită în DEX ca : ” lipsă a unei ființe sau a unui lucru dintr-un loc unde ar fi trebuit să fie”, ca “gol creat de starea de-a nu fi”, poate să fie ceva atât de palpabil, atât de fizic greu și apăsător…

Sau condamnarea stupidă ca odată născuți, să murim? Fără drept de apel, fără drept la replică. Ne petrecem întreaga existență încercând să ne auto-convingem că totuși contăm, că avem importanță, când de fapt e dureros de clar că pentru dispariția niciunuia dintre noi filmul nu numai că nu se oprește, dar nici măcar nu încetinește. Forfota zadarnică gonește fără oprire, exact ca un tren, unii urcă și alții coboară unde le e stația, din mers, căci trenul gonește mai departe. Câtă risipă! Te naști, ai plâns, ai visat puțin dacă ești norocos, apoi ai pierit și aproape instantaneu, ești uitat! Cât de indecent și revoltător, chiar strigător la cer, să existe iubire și moarte în același univers!… Nu mă refer la iubirea asta modernă, desenată cu creion dermatograf și creată prin saloane, care trece prin oglindă și portofel, mă refer la iubirea adevărată. Cea care te îngenunchează atunci când te atinge. Cea cu care încetișor ți se împletesc moleculele, cea care rămâne în mirosul unui capot, în mii de amintiri, într-un fel specific de-a privi. De ce fascinează de câteva secole Mona Lisa? Nu pentru pictura în sine, nu e deloc o frumusețe estetică, ci pentru că a surprins clar o privire ANUME, o expresie concretă, privată, între cea care fusese model, și Da Vinci. Interacționăm unii cu alții exact ca niște spărgători de seifuri. Ne tatonam, testăm compatibilități, uneori le inventăm acolo unde nu există, iar alteori pur și simplu… clic! Mecanismele se mișcă suprapunându-se exact, ușa sufletului de deschide. Grea. Apoi nu se mai poate face nimic, cel care ți-a pătruns acolo are cheia pe veci, intră și iese când vrea. E la el acasă în sufletul tău. Potrivirea asta este singurul lucru ce nu poate fi reprodus vreodată de nimic creat de om. Oricât de avansată va fi dezvoltarea în toate domeniile, orice fel de tentativă, fie de inteligență, fie de artă, oricât ar studia omul, ar citi, ar umbla pe lună și pe soare, acel clic sufletesc rămâne imposibil de reprodus, și deci, de înlocuit… Este singurul lucru neprețuit din existențele noastre, singurul ce contează cu adevărat.

Și nu-nțeleg de ce putem iubi așa, de ce a fost făcut posibil să simțim așa, când totul se sfârșește la o cruce? Poate aș înțelege moartea ca o ispășire pentru vina de-a exista, dar iubirea? Pentru ce ne-a fost dat să o simțim, doar ca să nu înnebunim între timp?

E o mare povară să nu uiți niciodată nimic sau să trăiești toată viața cu frâna de mână trasă. Împotrivindu-te din răsputeri mersului vieții, luptând să ții timpul pe loc, biciuit de intemperiile nemiloase are plecărilor și schimbărilor celor iubiți, ținând cu dinții de persoane sau lucruri ce nu mai există… Pe bună dreptate e atât de în vogă mantra zilelor noastre: „Trăiește în prezent!” Sigur, pentru că viitorul nu există iar tot ce e în trecut doare, chiar și bucuriile, care dispărând odată cu zborul clipei, aduc în locul lor pe zeițele Hadesului: ABSENȚA. DORUL. MELANCOLIA. NOSTALGIA. Și toate dor.

Ce noroc că ne naștem și trăim inconștienți… Moartea e palma realității. Nimic și nimeni nu te poate pregăti pentru ea. Nu pentru moartea ta, că nu e mare lucru să mori, ci pentru cum să poți trăi cu morțile celor iubiți. Pe măsură ce te maturizezi, încerci să accepți ideea că da, mersul lucrurilor e ca părinții să moară primii, că e împotriva firii ca părinții să-și îngroape copiii. Crezi că înțelegi, ți se spune că cică e normal. Crezusem și eu naiv că orfan e un copil mic fără părinți. Am înțeles abia acum că acel copil care eram când eram mici, el rămâne acolo, înăuntru, în noi. Pe măsură ce evoluăm, devenim o multitudine de persoane, pe care le tot înghesuim în noi, dar ele co-există. Adultul care-și strânge în brațe copiii acum, co-există cu adolescenta ce visa și făcea naveta de la facultate, dar tot acolo e și copilul plin de frici, de întrebări, de nesiguranțe și frământări. Iar pentru copilul acela, mama și tata sunt singurele puncte clare de reper. Ei sunt creatorii, primii dumnezei din viața copilului. Până crește și realizează treptat că și ei sunt muritori, la fel de plini de frici și nesiguranțe, la fel de lipsiți de răspunsuri ca el, pentru copil soarele răsare și apune odată cu părinții. Ei sunt stabilitate și ACASĂ, pe ei încearcă toată viața, conștient sau inconștient, să-i impresioneze, să-i facă mândri, lor încearcă să le demonstreze ce poate. Apoi într-o zi, fără avertisment, se stinge soarele. Copilul rămâne singur pe lume. Orfan. Chiar dacă adultul are acum altă stabilitate și și-a creeat propriul lui ACASĂ, mediul în care poate e fericit, copilul din noi se raportează mereu la părinți. Un copil crescut cu un singur părinte e ca un avion ce zboară cu un singur motor. Puțin defect. Iar când se oprește și acela? Zbori de unul singur? Sau restul vieții devine cădere liberă?…

Aproape 40. Aproape 40 de ani am azi, și totuși nu pot reacționa la dispariția mamei decât ca un copil. Toată ființa mi se revoltă în fiecare zi în fața acestei nedreptăți, iar creierul, care ar trebui să fie rațional, îmi pune întrebări. Îmi cere dovezi, explicații. Nu crede. Până și raționalul e în negare, până și pentru el mamele sunt super-eroi, ele sunt cel puțin nemuritoare. Mi-a fost viața plină de ea în toate, iar acum?… am rămas cu câteva castane culese-n cimitir, în miez de toamnă… copilul care eram nu poate fi consolat, a rămas și vrea să fie acolo, cu mama. Nu înțelege și eu sunt prea obosită să-i mai explic… o oboseală incurabilă pe care nici un somn uman nu o mai poate remedia. Copilăria mi-a rămas acolo, la mormântul mamei, cu toate basmele și poveștile, adultul de acum nemaicrezând în ele. Am rămas cu întrebările și tăcerea. Unde e mama? N-am nici un răspuns. Credința nu e un răspuns, poate fi cel mult o consolare. Unde e mama și unde mergem toți? Poate că nu contează, de vreme ce oriunde e ea acum, voi fi și eu cândva, deci o voi revedea. Dar iată că până și mângâierea asta mi-e îndoliată de ideea dintr-o dată dureros de evidentă, că într-o zi oribilă în viitor, copiii mei vor simți și ei ce simt eu acum… Nu e rotunjimea asta poetic dureroasa? Mai bine să stau în AZI… Aș putea să-i scriu scrisori, dar de fapt nu-mi doresc să-i spun ceva, ci doar să o mai aud. Nici nu contează ce mi-ar spune, aș fi fericită să-mi recite cotele apelor Dunării, doar să-i mai aud vocea… E acum și ea o tăcere, alături de bunicii mei, așteptându-mă… Până-mi va veni rândul, îmi strâng în palmă castanele și scriu…

Luly