“Fetița morfolea distrată aluatul, concentrându-se, cu vârful limbii ieșit puțin printre dințișorii minusculi, pe la colțul buzelor. Mânuțele durdulii, pline de făină, trăgeau și împingeau aluatul, străduindu-se să copieze întocmai mișcările Theei. Aveau șorțuri albe cu buline roșii, la fel, și o mândrie deosebită se citea pe chipul mic și alb al copilei de fiecare dată când reușea să întindă foaia moale de cocă. Avea ochii negri și vioi, strălucitori ca argintul, și părul cârlionțat, până la umeri.
– Ei, ești gata? Pregătită să decoram pizza? întrebă Thea privind copilul cu o dragoste nemărginită.
– Aproape… dar nu e chiar rotundă… șovăi fetița.
– Ei și, cine crezi că te verifică? o faci în ce formă vrei tu, bine? apoi ce punem?
– Sos de roșii… pusuioc… mozzarella… se strădui fetița să-și amintească șirul memorat de ingrediente.
– Busuioc! râse Thea, bravo, aproape complet. Ce-ți mai place deasupra?
– Cârnaț picant! strigă micuța clipind în soare, apoi căscă.
– Bine, hai să le asamblam pentru că e deja amiază și-mi pare că ți-e somn…
În curând curtea se umplu de aroma pizzei strecurate în cuptorul de piatră făcut afară, lângă bucătărie. Pe când Thea pregătea masa sub castanul mare de lângă poartă, ajutată de fetița de aproape patru ani ce-și lua foarte în serios rolul de ajutor prin casă, pe poartă pătrunse înalt și bronzat Matteo.
– Ciao Bella! spuse el zâmbind la vederea lor, iar fetita dădu un țipăt fericit, fugind în brațele lui.
– Ciao Teo! ce mi-ai adus? îl chestionă cu nasul în sus, încercând să-l vadă, iar Matteo o săltă cu un gest rapid punând-o pe umeri, spre marea ei încântare, căci devenea astfel cea mai înaltă persoană din sat.
– Absolut nimic! răspunse el jucăuș, trăgând din ochi către Thea care-i privea zâmbind de lângă bucătărie cu paleta de lemn în mână, pregătindu-se să scoată pizza din cuptor.
– Mimic?? se îngrozi micuța o secundă, apoi se aplecă în urechea dreaptă a lui Matteo. Glumești?
– Sigur că glumesc, uite! exclamă el, scoțând din buzunar cu o mână o scoică. Ia, ți-am adus o casă! Îți ajunge?
– O casă? Ce casă?? e doar o scoică!
– Păi e căsuța unui melc… văd că azi ești lacomă, nu-ți ajunge o casă întreagă… hmmm, să vad ce mai e prin buzunar… hopa, uite, mai e ceva… și ridică o sticlă colorată (îi erau pline mereu buzunarele de bucăți de sticlă colorată, pe care le aduna obsesiv de pe toate plajele, spre disperarea Theei care le auzea zdrongănind în mașina de spălat rufe abia după ce credea că-i golise buzunarele), voila! spuse el ridicând ciobul rotunjit, de o frumoasă culoare albastru-pal.
– Ce e „poala”? se miră naiv fetița și luă bucata de sticlă, ridicând-o în soare.
– Nu „poala”, râse Matteo scuturându-se, e „voila”, un cuvânt în franceză, un fel de „ta-da”, ce se spune atunci când anunțăm ceva…
– E frumoasă sticla asta, dar nu mai ai nimic, ești sigur?
– Hmmm… cred că n-ai mâncat încă, văd că nu te pot sătura, bine, ultima cotrobăială, și cu un gest galant scoase din celălalt buzunar mult-iubita ciocolată amăruie cu portocale, preferata fetiței, de care îi aducea întotdeauna când se întorcea de undeva.
– Astaaaa!!! strigă încântată micuța, lăsându-se în jos să fie coborâtă. Între timp Thea adusese pizza și le așezase pe cele două farfurii mari din mijlocul mesei, una rotundă și frumoasă, aurie pe margini și cu sosul bolborosind vrăji ce invocau pofta de mâncare, și a doua, mică și într-o formă nedefinită, un fel de amibă-celenterată, cu pete mari din cârnaț picant și frunze de busuioc.
– Hmmm, ce bine miroase, și ce frumoasă formă, cine a făcut-o asta oare? întrebă Matteo în timp ce le porționa cu tăietorul de pizza.
– Cea rotundă nu e făcută de mine, eu nu le știu face colecte, răspunse fetița cu un nor pe chip.
– Corecte, vrei să spui, nu te necăji, nu scrie nicăieri că pizza trebuie să fie în formă corectă că să fie gustoasă, uite, îți dovedesc, ia și gustă să vezi ce bună ți-a ieșit.
Micuța luă o primă îmbucătură, norul de pe chipul ei se împrăștie ca o boare, și zâmbi încântată. După ce termină bucata din mână spuse:
– Mai dobedești o dată? e foarte bună!
– Sigur, doar tu ai făcut-o, uite, poți să mănânci câte bucăți vrei tu, râse Matteo, aducându-i farfuria mai aproape. Împreună cu Thea uitară să mănânce, admirând boțul de om ce mesteca în timp ce își scăpa bucăți de cârnaț pe șorțuleț și se umpluse de sos până la urechi. Se priviră apoi uimiți și fericiți.”
OTRAVA- fragment de roman- Luly- 2021
