Ce-mi face mie poezia? Ce-i poezia decât un drum de însingurare? Nouă persoane din zece când aud că te pasionează cititul şi poezia şi scrisul, se gandesc automat că ai numai prostii şi aiureli în cap. În mod bizar, poezia mai ales, e asociată cu tinerețea şi imaturitatea, şi pe măsură ce înaintezi în vârstă, toți din jur, dacă în copilărie sau adolescență dădeau din umeri şi tolerau în ideea că “deh, aşa e adolescența”, mai târziu îşi pierd răbdarea şi se aşteaptă să creşti odată şi să te maturizezi şi să “îți treacă”, ca şi cum ar fi o boală ciudată, neidentificată şi îngrijorătoare.
Şi poate că e ceva boală bizară… Uneori chiar aşa te simţi, ciudatul ăla căruia îi place ceva ce nu înțelegem, ce o fi cu el oare şi de ce nu e ca noi? Atitudinea asta ne pune nouă, ciudaților, o mare greutate pe suflet, trec luni şi ani şi nu te poți “vindeca” şi devine un drum plin de singurătate şi la un moment dat accepți resemnat că aşa eşti, singur pasionat de încâlcirea cuvintelor şi dansul rumba al ințelesurilor posibile.
Până dai, accidental, de un alt ciudat, care printr-o privire verde sau felul cum se miră de căderea ploii iarna, se dă de gol. L-ai simțit automat, takes one to know one, aşa e regula şi atunci, în momentul acela revelator şi incredibil, sufletul tău de ciudat însingurat, zâmbeşte. Ok şi deci care e faza până la urmă? Ce ne face nouă poezia de nu ne putem dezlipi de ea, ce simțim când o citim sau o scriem? Pentru cei pasionați de ea, existența reală e auxiliară, viața de zi cu zi e un job, unde eşti forțat să fii cel care poartă numele din buletin, responsabil, respectuos, prezent, să stai în limitele normalității şi moralității dictate de alții. Dar…când deschid cărți cu texte iubite, unele ştiute pe dinafară sau altele noi, atunci desfăcându-se în fața ochilor mei precum hârtia foşnitoare şi mătăsoasă a unui cadou de lux, îmi dă senzația de a intra într-o baie mistică, cu fiecare vers mă afund tot mai mult în apa argintată a metaforelor şi a trăirilor prinse în vorbe.
Îmi port pe mine mizeria cotidianului, cu unsoarea imorală a banilor, alergătura bezmetică cu facturi şi rate şi reparaţii de maşină sau reînnoiri de contracte şi alte diverse lucruri pe care le facem obligați prin simplul fapt ca suntem adulți. Îmi port pe mine cicatricile neiubirii, rănile creşterii, unele vechi şi altele proaspete, unele care dor şi vor durea mereu, altele purtand în cicatrice doar amintirea durerii. Port povara vorbelor urâte, a oboselii, obligativitatea ca măcar corpul să poarte singur toți cei 37 de ani, chiar dacă sufletul are 16 sau uneori 5 ani…
Intru purtând zdrențele erei în care trăim, bârfe, minciuni, promisiuni deşarte, manipulări, şi priviri dezaprobatoare şi ultima, scufund în poezie fruntea, plină de griji, de zgomotul gândurilor ce tropăie în toate direcțiile, idei ce revendică energie şi timp, şi abia atunci se face încet încet, linişte perfectă. Savurez intens momentele acestea de respiro, unele lungi de câte o pagină, altele un vers-două sau opt… Deschid cartea lui Păunescu “Pământul deocamdată” sau “Vinovat de iubire”, deschid Nichita Stănescu “Oase plângând” sau Ana Blandiana “Coridoare de oglinzi” şi de ce nu, până şi de la Mircea Dinescu am găsit un mic giuvaer poetic … Timp de o pagină, devin şi eu Ana Blandiana sau Nichita Stănescu, şi simt rătăcirea lor creatoare exact aşa cum a fost ea gândită. Timp de o pagina stau pe aripile acestor Icaruşi, zburând spre soare şi bucurându-mă de căderea lor, pentru că mie nu mi-e fatală. 
Ma plimb aşa prin visele lor, precum se plimbă cineva cu degetul pe o hartă, urmărind un traseu major. Cand ies, parcă sunt nouă, argintată şi eu, albă ca o lună, purificată de arderea lor, de zborul celor care urmându-şi visele, au atins puncte în univers pe care majoritatea nici nu le imaginează, şi datorită poeziei şi faptului că ea există, pot să le ating şi eu. Mai sunt şi alte surse de purificare, muzica bună şi dansul de obicei alungă orice oboseală şi nervi din mine, desenele animate îmi aduc imediat zâmbet pe buze şi în inimă, râsul şi jocurile şi ochii copiilor mă spală de maturizare extremă şi de tot ce e urât. Dar numai ea, poezia, îmi aduce liniştea. Doar ea aşterne ninsoare peste mintea mea şi mă înveleşte în frumos, pe dinafară şi pe dinăuntru…Mă ajută să suport mai uşor viața cu tot ce mă irită, îmi hrăneşte ființa interioară cu boabe de cultură ce mă stimulează să cresc si eu la rândul meu şi să dau rod.
Poezia nu e în versuri neapărat, în primul rând ea e o formă de libertate, de rebeliune împotriva oricărei îngrădiri a energiei creatoare. Ea poate îmbrăca forme clasice, cu ritm şi rimă şi primeşte denumire după gruparea versurilor, poate fi haïku sau sonnet sau odă în metru antic. Sau poate fi albă, libertină şi modernă. Sau poate fi o frază, ale cărei sunete nu rimează şi nici nu e grupată în versuri, dar înţelesul ei e poezie pură. Sau…poate fi o privire, un surâs, un chip, o ondulare de păr, o mlădiere de trup, o voce, un apus, un gest. Poate fi orice e frumos în vreun fel, şi când e primită in viața cuiva, de obicei este exact în forma de care avem nevoie. 
Luly
