Îl privesc amenințător…uneori l-aș putea mototoli complet și arunca în primul tomberon, ca pe o hârtie mâzgălită pe toate parțile si mereu corectată…uneori îl urăsc și mă revolt cu toată ființa de ce am primit sufletul acesta slab și sensibil, când toată viața mi-am dorit să fiu puternică?! Sau poate nu mi-am dorit ci așa mi se impune din societate, din experiențe, din viață. Asta e, așa e el, slab și volatil, ca un balon ce nu tânjește decât să zboare. Și mai e și roșu pe deasupra! Și cum, Doamne-ferește, în zilele acestea de atitudine agresivă și proteste, să umblu eu ca zănatica cu sufletul fluturând liber pe unde i se năzărește lui?! Nu, nu, în general îl pot stăpâni, prinzându-l în ace de siguranță, cu norme și reguli, dar cel mai des, de fapt, cu frici. Îl prind așa bine de tot, dar culmea că nu se sparge, doar suferă, parcă îi curg și niște lacrimi, mi se pare, și pentru că e roșu, par de sânge. Nu îi permit lamentare prea mult, nu știi niciodată cine ne poate vedea, el bocind prizonier iar eu oblojind stângace cu plasturi găurile făcute tot de mine cu acele de siguranță… mai bine m-ar lasa să îl închid odată în dulap, sau sertar sau ceva, dar, cât e el de slab, aproape mi-a spart existența odată când m-am încăpățânat să-l închid. S-a revoltat și s-a umflat până când s-a spart și a spart tot în jurul lui, zburând cât de sus a putut el, așa, cu fisura zdrențărind rușinos în urma lui, găurit și vagabond și tare m-am speriat că nu mai vine vreodată înapoi…l-am strigat și i-am promis libertate și alte miraje, l-am păcălit că va face cum vrea el și va putea zbura unde vrea și când vrea, și a revenit încetișor la mine, mi-a fost și milă de el…Ce să-i faci, așa sunt inocenții, ușor de păcălit. Mai era apoi și mândru nevoie mare de peticul lui, de nu știam dacă să râd sau să plâng…A stat cuminte el o vreme, dar apoi s-a rănit din nou, credul cum e, și pentru că orice julitură a lui mă doare pe mine…am revenit la acele de siguranță, dar nu îl mai închid. Îmi flutură prin preajmă ca un drapel de țară ce nu există, scrutând orizontul mereu după tovarăși de zbor, alte baloane, de alte culori. Îl aud salutându-le, uneori îmi vorbește de ele, mi le descrie. Dintre toate necazurile cu el, problema cea mai mare e că se îndrăgostește foarte repede. Și de cele mai aiurite și imposibile lucruri, ba de o rază rebelă de soare, după care suferă cumplit a doua zi, pentru ca nu o mai găsește la locul ei, ba de păpădiile verii și poezia vântului, dar cel mai îndrăgostit e de râsul copilăresc. Și de muzică. Muzica îl ajută să fie liber fără să facă vreo mișcare. Mă gândesc să-l pun pe kijiji de vânzare, prea multă bătaie de cap îmi dă, însă…peticit cum e, cine l-ar lua?
Luly
