Intram ca o regină… pentru că prințesele nu-mi stârniseră vreodată interes. Din prag inspiram cu nesaț izul de cărți vechi amestecat cu praf și simțeam instalându-se în mine încetișor sentimentul mult-iubit de familiaritate, de ACASĂ. Un teritoriu calm, unde mii de pagini își torceau firele nevăzute ce depănau povești, pagini magice care mă includeau generos în fiecare istorie și intrigă, de îndată ce deschideam coperțile. Mă uitam cu dragoste infinită la acest lăcaș de rugăciune a sufletului: Biblioteca Județeană.
De la intrare mângâiam din priviri rafturile, amânând momentul cel mai frumos, alegerea. După ce bibliotecara îmi lua zâmbind permisul și-mi făcea semn spre sala imensă, brăzdată în toate direcțiile de rafturi pline de cărți, începeam dansul, balul la care visasem de dimineață, de când hotărâsem că ajung pe la Bibliotecă. Petreceam ore nesfârșite cu mâinile plimbându-se și atingând din loc în loc unele cărți. Planam din titlu în titlu, atrasă de litere, de cuvinte, încercând să ghicesc extraordinarul din simpla asociere a celor câteva cuvinte ce alcătuiau actul de identitate al fiecărei cărți. Mă va uimi întotdeauna puterea aceasta a unei simple cărți, de a stârni în cititor o infinitate de trăiri, de senzații, de amintiri închipuite! Așa cum parfumul unei persoane iubite își lasă pentru totdeauna amprenta olfactivă asupra memoriei sufletului uman, tot astfel o carte bine scrisă ce își îndeplinește menirea, aceea de a crea din nimic persoane, experiențe și sentimente, o astfel de carte nu va putea fi uitată vreodată, devine ea însăși personaj memorabil în mintea cititorului.
Sufletu-mi căutător de nou, ce adulmeca precum un ogar antrenat printre cărți necunoscute, întâlnea deseori titluri familiare, umplându-se imediat de plăcerea recunoașterii, îmi aminteam, în fracțiuni de secundă, pe loc, textul cărții și ce simțisem citind-o, ca de un partener de dans ce m-ar fi purtat vreme de câteva zeci de pagini pe brațe de vals sau emoții de cha-cha. Adoram să descopăr noul, mai ales în poezii, căutam încăpățânată pe cele mai joase rafturi, între cele mai umile coperți, și rareori eram dezamăgită. Am acumulat câteva caiete în care copiam îndrăgostită texte iubite, unele necunoscute și neapreciate, altele arhicunoscute și citate la nesfârșit, ce au ajuns glorios azi la postura de status pe Facebook… Dar la fel de mult ador să recitesc la nesfârșit cărți ce m-au clădit, având fiecare din ele câte o contribuție la amprenta finală a celei care sunt eu, omul. Au devenit de-a lungul anilor un proces de terapie mentală. Când simt că aș putea s-o iau razna în absurdul cotidianului uneori, reiau reconfortant pașii drumului spre eul meu interior. De la „Nu sunt eroină”, la „Rebecca”, la „Cireșarii”, la „Castelul Pălărierului”, de la „Lorelei” la „Fata cu cercel de perlă”, la „Agonie și extaz”, de la „Zbor deasupra unui cuib de cuci” la „Mândrie și prejudecată” și de la poezie la „The Shining”…
Luam întotdeauna numărul maxim permis de cărți pentru împrumut și între cele noi era întotdeauna una din cele iubite și citite pe de rost… Porneam cu plasa grea, ieșind pe ușile grele și întunecate de lemn, oprindu-mă mereu lângă scara largă de marmură cu balustrade maiestuoase, vestigii tăcute ale castelului de odinioară. O clădire absolut superbă în stil neogotic, împletind în asimetrie rafinată un buchet de influențe: romanică, rococo, barocă și Art Nouveau. O piesă de arhitectură tulburătoare și unică în peisajul orașului meu natal. Ce mult m-am bucurat că nu am mai fost în țară să asist la mutarea bibliotecii în altă clădire sau la incendiul din 2018…
Mi-a rămas în suflet exact cum era, tăcută și închisă, plină de mistere și noblețe, cu ecoul pașilor mei de adolescentă răsunând pe holurile magnifice. Mi-e dor de tine, catedrală a tinereții mele!
Luly
