Pe mare, când se întâmplă să cadă cineva peste bord, se strigă „om la apă!” Alarmă, avertizare, oprire de urgență… motiv de panică și intervenții majore. Mă gândeam într-o zi că așa ar trebui să reacționăm și când inima se scufundă… e rău când intră la apă, pentru că inima se aseamănă cu o carte mare și groasă, mai groasă decât orice carte ne putem imagina. Mii și mii de foite și file, să ne ajungă să avem pe ce să scriem toată viața tot ce simțim. Pe măsură ce trăim, foile se umple încetișor, pe ambele părți, cu scris de toate felurile, unele capitole cu litere mici, altele cu majuscule, unele cu notă de subsol, altele cu semn de aducere aminte. În tot felul de culori. Unele alb negru, altele cu imagini. E cea mai frumoasă carte, dar e foarte voluminoasă. Așa e bine să fie, ca să avem ce răsfoi la bătrânețe. Una din marile mele plăceri e să citesc în vană, când fac baie, asta de când mă știu. Și țin minte că prin anii adolescenței, citeam într-o seară de vară ceva Dostoevsky. Mereu mi-am zis că nu e nici un pericol să scap vreo carte în apă, eram perfect încrezătoare că sunt suficient de atentă, dar în seara aceea am pățit că am scăpat-o, într-o fracțiune de secundă mi-a țâșnit printre degetele ude și dusă a fost, deși am reacționat imediat și m-am luptat să o scot cât mai repede, se scufundase complet în apă și devenise atât de grea, cu cele șase sute și ceva de pagini ude, de parcă era făcută din piatră! Am încercat să nu mă panichez, nu părea deteriorată în vreun fel, apa nu colorează, mi-am spus că voi fi atentă cu ea câteva zile până hârtia e udă pentru că paginile devin fragile putându-se rupe ușor. Am poziționat-o deschisă pe calorifer unde a stat câteva săptămâni la zvântat. Speram și credeam că va fi ca înainte dar spre surpriza mea… când a fost complet uscată, era aproape dublată ca volum, paginile îi deveniseră ca niște valuri sau acordeoane, se umflaseră și ondulaseră ca tablele pentru acoperișuri. Fusese doar apă, nu era stricată, încă se putea citi, nu fusese schimbată în esența ei, dar nu a mai fost niciodată ca înainte.
Asistăm tăcuți la scufundări spectaculoase dar nimeni nu strigă „inimă la apă!” Ne gândim că o scoatem noi rapid, și-o punem la uscat, dar suferința, odată îmbibată, schimbă tot, nimic nu mai e la fel, iar ceea ce fusese scris în câteva rânduri simple și luminoase, devine greu, apăsător, se extinde și se dublează ca volum, încărcându-ne, uneori inutil, alteori productiv. În mod ciudat, cel mai greu în viața asta nu e să ajuți, ci să ceri ajutor. Tematica cea mai uzată în cultele creștine e mereu „facerea de bine”, ceea ce da, e de dorit, lăudabil și altruist. Și totuși, ce diferit ar arăta lumea asta dacă am lăsa deoparte orgoliul și am cere ajutor când ne intră inima sau viața la apă… Dacă scopul vieților nostre ar fi să fim cu adevărat fericiți, conștienți că avem la asta doar o singură șansă, dacă nu ne-ar mai preocupa să părem perfecți, obsedați să îngrijim o imagine fără defecte, ci să fim precum copiii, pur și simplu trăind, simțind, iar atunci când apar probleme, în loc să pleznim și să respingem mâna întinsă, să acceptam că suntem toți puțin defecți, puțin ciobiți, cu fisuri, cu pete, cu umbre, umani, vii… să îndrăznim să tremurăm, să acceptăm colacul de salvare, măcar din când în când… oare pe lângă câte S.O.S.-uri silențioase trecem zilnic?…
Luly
