Că e reminiscența unei corăbii sau mică siluetă neimportantă a unei bărci pe care a uitat-o până și proprietarul, că e roșie și încă elegantă deși zace pe jumătate scufundată în apa rece și mâloasă de ani de zile, sau e doar un contur iluzoriu de epavă cuprinsă definitiv de brațele apelor, învelită în alge și plancton, mi se par toate vrednice de atenție.
Și n-aș putea descrie exact nuanța de emoție combinată cu melancolie dar și tresăriri de bucurie pe care am simțit-o anul trecut când am apucat să văd de aproape un submarin devenit muzeu! Aventurile cu Nemo și Nautilus, și altele din multe alte cărți, mai ales de istorie, iată că-mi stăteau înaintea ochilor, în întunecarea misterioasă a siluetei fără geamuri, în formă de balenă, cu tabla sură plină de dâre ruginii dar și de scoici pietrificate pe trupul ei dur, în lungile luni petrecute sub apă sărată. M-a impresionat profund.
Clădirile-ruină au și ele puterea magică de-a invoca în secunde mii de imagini istorice, tablouri vizuale și auditive, deși au simple contururi gri pe fundalul cerului, dezbracate de orice decor, uneori chiar și de pereți.
Te uiți și ochii înregistrează pietre înverzite în mușchi crescuți de ploi despletite, cadre înnegrite de fumuri efemere, printre dâre albe de stânci care au cedat și crapă, se rup, se fărmițează. Dar creierul deschide sertarul amintirilor istorice, auzi în suflet undeva copite de cai și trăznet de lemne crăpate pentru foc, oale scăpate la bucătării, pantofi furișați pe scări și dale, istoria unui castel, care cândva era inima pulsând de viață a întregului ținut din jur.
Te simti mic și foarte fragil, gândindu-te cât de efemer e totul, dacă trebuie doar puțină ploaie și mult abandon ca în câteva decade până și un gigant de stânci să ajungă ruină. Te uiți și te doare. Dar te și bucuri puțin, te bucuri pentru că ești tu acolo, să-ți amintești, iar amintirile tale îi redau iluzoriu strălucirea de odinioară.
Castele, turnuri, porți, creneluri, tunuri de luptă. Omul luptând cu furtunile, cu dușmanii. Acum ruine. Pare depresivă ideea poate, dar de fapt toată povestea asta e despre speranță și despre iubire. Orice lucru vechi, că e o carte, o clădire, o corabie sau chiar daca e un om și nu un lucru, cu cât e mai vechi, cu atât mai multă trăire a acumulat. Are povești multe, iubire adunată, are firul lui care, dacă e depănat, mereu va dezveli ceva interesant. Tot ce e nou e frumos prin speranța a ceea ce urmează, dar e gol de conținut. Pe măsură ce timpul trece, vin crăpături, mirosuri, culori, decolorări, scârțâieli, dar aduc istorie, trăiri, aventura de a fi fost. Iar eu ador să trec pe lângă ele, cât de des pot, ca să știe că nu le-am uitat, că încă sunt frumoase, cineva încă le remarcă, le iubește și nu le va uita.
Luly
